Venit-a sol din Cer, pe aripi de vânt, Și s-a oprit pe prag cu-nchinăciune. În mână duce crinul proaspăt frânt, Smerite, buzele-i solesc minune. Vestirea lui pe Tine Te uimește: Ridici spre El privirea Ta mirată; Mișcarea mâinii stângi parcă oprește Departe, spusa binecuvântată. Și dreapta, ca o pată grea de soare, Veșmântul verde peste piept l-apasă. În gând Te-ntrebi: "Cum se poate oare, Să-i fiu Stăpânului Prea-nalt, mireasă?" Ființa Ta e foaia cea nescrisă, Din veci, Cuvântului Preasfânt gătită. Se vede-n zare, prin ușa larg deschisă, Un colț de cer și-o ramură-nflorită. Din slava sufletelor preacurate, Lumină peste chipul Tău se țese Pe creștetu-ți cununi de nestemate Prind văl ușor cu-nflorituri alese. Și pe sub văl strălucitor s-arată Bogatul păr arzând cu flăcări pline, Orbit de-atâta slavă, ochiul cată Un colț întunecos printre lumine. Privirea mea încet prin foc străbate Ci nu-ntâlnește decât raze-n cale. Un trandafir, cu pete-ntunecate, A nins încet, în jurul Tău petale. Și-n plecăciunea plină de avânt, Pe care Îngerul Ți-o-nchină Ție Și-n buzele lui scris-a Duhul Sfânt Un viers smerit, soliri de bucurie.