O! Fecioară prea miloasă, Care atunci ai alergat, Şi cu mâna ta duioasă Pe Iisus L-ai mângâiat, Tu, ce faţa-nsângerată Cu năframa I-ai uscat, Şi-ai căzut îngenuncheată Lângă chipul înspinat, Vino astăzi tu, fecioară, Vino cu năframa ta Şi în temniţă coboară Către cei ce zac în ea... Căci acolo-n închisoare, Lacrimi curg neîncetat, Nu e râs nici sărbătoare Numai plânset şi oftat. Şi acolo, prea miloasă, O fecioară ve-i afla, Ca şi tine de frumoasă, Cu podoabă ca a ta. Ea acolo zace-n chinuri Ochii îi sunt viu izvor, Şi în lacrimi şi suspinuri Ea se mistuie de dor. Tu să-ţi iei năframa-ţi sfântă Şi să ştergi al ei obraz, I-alină dorul ce-o frământă, Să ridici al ei necaz. Şi s-o faci să simtă iară Dorul nostru-al tuturor, Ca un vânt de primăvară Dulce şi alinător. Şi s-o mângâi, o fecioară Ca pe Dulcele Iisus, Şi s-o faci să n-o mai doară Astăzi chinul ei nespus. Ca de praznicul tău mare Când te bucuri tu în Cer Ea să simtă uşurare, În nevoi şi în dureri.