Grăit-am, ieri, prin lacrimi, cu Domnul și I-am spus: De noi cum nu Ți-e silă, preascumpul meu Iisus? Cum nu-Ți întorci Tu fața, cu silă, de la noi Și cum mai poți să suferi făptura de noroi? Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o ferești În tina omenească să nu Ți-o murdărești? Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat, Cel care peste aripi de înger a călcat? Cum poți să suferi, Doamne, miros de putregai, Când ai tămâia dulce a crinilor din Rai? Tu, Care stai în cerul cu mari luminători, În inima mea rece, cum vrei să Te cobori? Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu: Ieși de la mine, Doamne, că păcătos sunt eu! Dar n-ai plecat. Ba încă cu pasul Tău curat, Ai coborât tot cerul, în iadul meu spurcat. Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curățit Cu raza ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit Cu focul Tău pe mine, cel rece, m-ai aprins Și peste sărăcia mea, goală, ai întins Un colț al hainei Tale și m-ai făcut bogat, Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat. Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput Și sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut. În sufletul meu, astăzi, Tu Însuți locuiești, Cu Maica Preacurată, cu cetele cerești. Și pentru toate-acestea, Iisuse preaiubit, În cerul nou din suflet să fii în veci slăvit.