Din adânc a răsărit poemul... Era plin de săruri amare, Încâlcit cu ierburi de mare, Plin de mâl şi de scoici lucioase, Cum ieşea din valurile furioase. Dar în dimineaţa-nsorită, Întocmai ca o Afrodită, A strălucit pe marginea eului meu, Cu feţe multe ca un Proteu, Ca o Anadiomene, Şi-a strâns cosiţa cu lene, Şi-a scuturat roua din gene, Si s-a suit - aşa gol - pe tronul frumuseţii, Umed - aşa cum ieşise din mare Împărăţind peste strunele vieţii. Şi poate să vie, alţii, acum, Cu minţile numai cenuşă şi scrum, Să-l cureţe de mâl şi de sare... De nuferi şi de mărgăritare... Că iată, într-o înserare Din nou se scufundă în mare, Şi iese iarăşi, divinul Poem, Când eu, demiurgul, la viaţă îl chem.