Tu, suflet al meu, mai ții tu minte? A fost o clipă: Domnul făurise Fiinţa ta... Cu aripile-nchise, Te odihneai în mâinile Lui sfinte. Ai tresărit din somnul tău de altădată Căci dragostea din hăuri te chemase. Cuvântul ei atât de plin sunase, În dimineaţa aceea-mpurpurată. Ai înţeles atunci atâtea taine, Pe care, astăzi, le-ai uitat pe toate. Erau prea mari și nu-ncăpură, poate În cutele sărmanei noastre haine. Un Înger te luă din mâna sfântă A Domnului - și mila îl cuprinse, Căci tremurai - oricât de blând de atinse, Ca puiul mic din cuib, când se-nspăimântă De șuierul de șarpe-n apropiere. Dar Îngerul nespus de lin răsfrânse Asupra-ți haina milelor - și plânse, Înfiorând adâncuri de tăcere... Cuvântul Veșnic te-a chemat pe nume. Și Îngerul, în aripi desfăcute, Ieși din umbra celor neștiute, Plutind în largul zărilor spre lume. Tu nu mai știi, cum fu aceea plutire, Dar se făcea c-ați coborât o scară, Atâtea mii de trepte se urmară, Ducând tot mai afund, mai jos, spre fine... Te-nvăluise mila, ca o ceață, De n-ai simțit că Îngerul plecase. Și te-ai trezit... Dar cine te-mbrăcase În caldă pâlpâire de viață?