Când Dante şi-a-nceput călătoria, N-a cunoscut pe "Omul cu făclia". Lumina a plutit, strălucitoare, Croindu-i drumul larg peste vâltoare. Făcând ca cel ce o purta în mână, Mereu în întuneric să rămână. Şi Dante-a mers, călăuzit de rază, Pe făclierul neputând să-l vază. Căci el, ţinând făclia înălţată, Era-n afar-de dâra luminată. Şi-au mers aşa, pân-au ajuns la cer, Şi Dante-a cunoscut pe Făclier. Căci făclierul ce-l călăuzise, Era poet, făuritor de vise. Şi-a cunoscut că razele făcliei, Se revărsau din zorii poeziei.