Căsuţa mea de scânduri s-a aprins. Ardea în noapte. Focul a cuprins Şi tindă, şi odăi, şi coperiş. Voiam să plec din casă pe furiş, C-o legătură-n mână. N-am putut. În val de flăcări albe m-am zbătut; Vecinii toţi dormeau; şi de-n zadar Plângeam, închisă-n grinzile de jar. Şi, ca să pot scăpa din casa mea, Am lepădat şi haina, căci ardea Şi-am aruncat şi legătura-n foc. Mă-năbuşeam şi nu vedeam deloc; Cuprinsă de uimirea morţii, stam În oarbă nemişcare. Aşteptam Să ardă-n mine tot, să fiu un scrum Şi vântul să mă vânture pe drum. Am auzit un zvon de prăbuşiri, Şi casa mea pieri; subţiri, subţiri, Se ridicară palele de fum... În goliciunea mea pornii la drum. Cerşeam lumini şi-n pragul nopţii reci S-au fost deschis zări albe de poteci. Curată ca o candelă-n altar, Cu trupul plin de răni şi greu de har, M-am pomenit urcând pe scări cereşti, Spre miezul dragostei dumnezeieşti. Ştiam acum că focul fost-a pus În casa mea, de mâna lui Iisus.