E drumul prin pustiu. În lungul zării, Abia mijește ziua. De departe, Nisipu-n unde moi, ca apa mării, Îmbracă sihastriile deșarte. Un măgăruș cu ochii blânzi te poartă. Te-ai încrezut în pasul lui cuminte. Cum crește-n zări mereu câmpia moartă, Tu-ți pleci spre sân privirea ta fierbinte. Căci ai la sân copilul și te doare, Să pleci cu el în aspră pribegie: Peste căpșorul Lui, mângâietoare, Răsfrânt-ai valul tău, cu gingășie. De ce ți-s, Maică, genele muiate? Petreci în minte alte prigoniri? Îl vezi pe El cu palme sfâșiate, Cu trupul jertfă sfintei Lui iubiri? În mijlocul nisipurilor, poate, Singurătatea Lui e mult mai blândă. Odată fi-va părăsit de toate, Și-un vânzător ascuns va sta la pândă. Mai este timp? Un înger se pogoară De-asupra-ți, ca un sol de mângâiere. Frânturi de raze te-nvălesc, Fecioară, Și-alături merge Iosif în tăcere.