Trecând prin şapte nopţi fără de vad, Cu Îngerul m-am pogorât la Iad; Nici foc, nici fum, nici clocote de smoală – O veşnicie netedă şi goală... Stau trupuri lângă trupuri, prinse-n chin Ca boabele de struguri în ciorchin. Nici ploi de plumb, nici aspră biciuială – O mucedă, cumplită lâncezeală, Că nu se mişcă-n veci nimic din loc, Nici flacără de dor, nici gând de foc. Că-n aerul pătruns de făr-de lege Nu poate val de cântec să se-nchege Şi-n cuget pângărit şi necurat Cuvântul sfânt nicicând nu s-a-ntrupat. O piatră-ncremenită-n nemişcare Puteri să dea viaţă nouă n-are. În noaptea fără margini totu-i şters, Culoare, formă, armonie, vers. Din goluri, care fără fund se cască, Nu poate frumuseţea să se nască; În duhurile oarbe de păcat Nu străluceşte chipu-i luminat. Cu Îngerul treceam prin Iad în pripă, Vedeam durerea care nu mai ţipă. Pe-ntinsul înfiorător de mut Se ţes zăbranice de chin tăcut. Stau osândiţii-n cruntă neclintire, Cu trupu-nveşnicit în zvârcolire, Cu rânjetu-mpietrit pe faţa lor, Cu răni, ce-i ard adânc, dar nu-i mai dor. Se-nchiagă-n jar, ca gheţurile-n râuri, Şerpi otrăviţi de pofte şi desfrâuri. Petrec în sânul Marei Urâciuni Mulţime nemişcată de nebuni. Pe toţi i-a şters din Cărţile Vieţii. Păcatul împotriva Frumuseţii.