Dormeai în luntrea mică. Și pornise Un vânt năpraznic marea s-o despice; Peste adâncuri limpezi să ridice Troian de negre valuri. Înflorise Pe ape spumă. Vântul zdrențuise Vântrelele și brațele voinice Abia țineau odgonul. Sta să pice Catargul frânt; și cârma se-ndoise. Ci Tu dormeai... și nu Te-ai fi trezit De nu plângeau ai tăi, slăbiți. Și iată Tu, Doamne, iar plutești ca-n altă dată. În luntrea sufletului meu, uimit, Că poart-adânc în sine, adormit, Un Dumnezeu, pe marea-nviforată.