Te-am urmărit cu inima, Fecioară, Cum urci din Nazaret spre Vitleim, Nu vede nimeni cum în cale zboară Cu aripi argintii un heruvim. Te văd apoi cum treci, ca o străină Pe străzile micuţului oraş... Nu vede nimeni nimbul de lumină Ce-nvăluie tot chipul drăgălaş. Ticsită până-n vârf e orice casă, Zadarnic baţi la poartă, e-ncuiat... Nu vede nimeni cuta dureroasă Ce-n fruntea Ta senină s-a tăiat. Îţi simt durerea, Maică Prea Curată, Pentru cei ce trufaşi Te-au gonit, Ţi-aud departe vocea-ndurerată: "De ce cu Fiul Meu nu m-ai primit?" Ci haide, intră-n staul. Te aşteaptă Smeriţii boi şi viţeluşii blânzi. Spre Tine oile grăbit se-ndreaptă, Spre Tine cată mieii cei plăpânzi. La cei smeriţi, care sufăr în tăcere, Şi s-au făcut ca boul răbdător, La ei să vii cu mâini de mângâiere, Şi să le naşti lor Prunc Mântuitor. Şi la cei blânzi, ca mieii fără vină, Cei ce ca oi plăpânde s-au făcut, La ei vii, Fecioară de lumină, Şi Pruncul dă-li-L să le fie scut. O, vino, paşii lini Tu Ţi-i coboară Adânc în taina duhului smerit Şi-n staul, între oi şi boi, Fecioară, Să naşti Prunc mic, pe Domnul Prea Slăvit.