În strălucirea zilelor de toamnă, Cu tot belşugul lor de roduri coapte, Cu bruma ce s-aşterne-n miez de noapte, Cu ceaţa grea, asemenea tristeţei, Ce-nvăluieşte ceasul dimineţei, Şi-mbracă-n falduri mari întreaga fire, Văd chipul Tău plecat spre Adormire, A frumuseţilor cerească Doamnă. În adevăr, rodită şi virgină, În sânul tău, ca-n brazda cea mai sfântă Un spic de aur, tainic se împlântă. Iar faţa ta, de zâmbet luminată, Mi-apare ca o miazăzi curată, În care suferinţa, ca o ceaţă, Umbreşte ochii grei şi plini de viaţă, Încercuind cereasca lor lumină. Eu te salut, divină plinătate, A harurilor sfântă visterie! Asemenea cu toamna aurie, Revarsă peste-ntreaga omenire Belşugul rodurilor de iubire, Şi satură-ne foamea sufletească, O, dă-ne pâinea nouă şi cerească, Crescută-n brazdele nesemănate! Întinde-ţi, noapte, acoperământul, Să nu mai vadă ochii mei pământul. Sub adăpostul tău cel tăinuit Să fug din lume, către cel iubit! Întinde-ţi, noapte, cortul fără stele, Să fii iatac închis iubirii mele. Tu sună-ţi lin a umbrelor Psaltire, Căci iată, vine Prea Iubitul Mire. Şi-n cutele de linişte sihastră, Să tăinuieşti de toţi iubirea noastră. A desfătării sfinte mărturie, O, noapte fi-mi prielnică şi mie.