Din slava Ta cerească Te coboară, Spre Vifleemul sufletului meu Și-n staulul smereniei, Fecioară, Intrând, să naști pe unul Dumnezeu. Să-L înfășori în cântece de slavă, Ca-n scutece subțiri de bumbăcel; Și ca-ntr-o iesle plină de otavă, În pacea Duhului să-L culci pe El. Pleca-vor magii, soli din altă zare, Călăuziți de focul alb de stea, S-aducă nou prinos de închinare, La staulul smereniei, Doamna mea. Ci eu voi pune-n mâna lor bătrână Tot aurul cuvântului isteț; Voi făuri din versul meu, Stăpână, În jarul gândului comori de preț. Căldura rugăciunilor de seară Va-nfierbânta cădelnițele reci: Tămâia magilor va arde iară, Cu fum de proslăvire până-n veci. Și ca să fie plină dăruirea, Voi presăra în visteria lor, Cu boabele de smirnă grea, iubirea, Cea fără de prihană și cu dor. Știu că nu-s vrednică, Fecioară, Să-ți fiu în noapte acoperământ; Ci-n mila Ta din ceruri Te coboară, Să naști în duhul meu pe unul Sfânt.