Când El suia cu trudă pe Golgota, Tu L-ai urmat, uitată în popor. Și nimeni n-a știut că două trupuri Se frâng, spre mântuirea tuturor; Și nimeni n-a văzut, că patru palme Se-ntind pe lemn și-n cuie că se bat, Că două capete se-ncununară Cu spinii grei, în curtea lui Pilat. Și mintea nu pricepe cum ostașul Deodată, două trupuri a străpuns, Și două guri uscate se uniră, Să soarb-amarul fierei, în ascuns. Și nimeni nu-ndrăzni vreodat-să scrie Minunea mare - a veșnicei iubiri, Că iată, pe același lemn al Crucii, Se-ntâmplă-n taină două Răstigniri. Și cum El veșnic suie pe Golgota, Și-i veșnic Răstignitul întru noi, Tu, maică, Îl urmezi cu pași de sânge Ca să muriți pe Cruce, Amândoi. Bătrânii, iscusiți în vorbe-alese, Văzut-au singuri jertfa-ți de nespus: De-aceea ei Îți înălțară slavă, Decât a Îngerilor mai presus. Dar cine ar putea să povestească, Stăpână, Împărăteasca slava Ta? Precum nepovestită-Ți este jertfa, Mărirea Ți-e Fecioară, tot așa. Așa Ți s-a lucrat dreptate Ție, Și-așa rămâne dincolo de vremi, Ca mai cinstită decât Heruvimii, Și decât Serafimii să Te chemi.