Tu stai învăluită în lunga Ta tăcere, În poală porţi pe Fiul-mănunchi de crini zdrobiţi El poartă-n cap cunună din spinii cei slăviţi, Şi peste Fiul curge în val a Ta durere. Ce taină spui prin lacrimi mănunchiului de crini Doar mâna Ta grăieşte cu rănile din palmă, Şi mai grăieşte fruntea cea netedă şi calmă, Pe care stă înfiptă cununa Lui de spini. Fiinţa Ta întreagă grăieşte către Dânsul: "Şi Eu am fost pe Cruce cu Tine, Fiul Meu Şi coasta Mea-i străpunsă cu fierul lăncii greu, Şi faţa Mea-i uscată de mult ce-a ars-o plânsul. Şi port şi Eu pe frunte cunună ca şi-a Ta Şi din burete iată şi eu am supt oţetul, Şi Mi s-a scurs şi Mie viaţa pe încetul Ca lumii întregi viaţă cu Tine să pot da. Ci Crinul Meu cel dulce, căzut în sfâşiere, Şi Eu gustat-am iată paharul cel amar, Şi-acum îmi dă, Stăpâne, şi negrăitul dar S-ajung să văd în faţă Slăvita Înviere." Şi aşa cum stai grăind cu crinii Tăi Parcă mireasma lor sorbind-o toată, Te pleci spre poala Ta înmiresmată Tu însăţi, ca un crin înalt din văi. Şi-mi vine aşa să-mi plec genunchii-n taină Cu mintea uluită de copil, Şi apropiindu-mă cu pas umil Să-Ţi sorb miresmele de crin din haină.