Cu braţul meu de-notător, În valuri mă avânt În fund de ape mă cobor, Departe pe pământ. Şi Oceanului îi sparg, Cu trupul meu, cleştarul; Neînfricat m-avânt în larg, Să caut mărgăritarul. Mărgăritarul alb, rotund, Curat ca o minune, Stă luminos, colo-ntr-un fund De beznă şi genune. Eu mă cobor tot mai adânc, Vâslind sub negre ape, Spre adâncime mă arunc, Aproape... mai aproape. Mă prind în lanţul lor sărat, Strâns - algele marine De carnea mea s-au încleştat, Peşti cu porniri feline. Ci nu mă pot opri din drum, Nici să-mi frâneze-avântul; Vuieşte-al apelor duium, Şi am uitat pământul. În mii de feţe colo-n fund, Rânjeşte moartea slută, Eu spre adâncuri mă afund, Prin apa grea şi mută. Ci iată, colo-ntr-un pahar, Crescut din carne vie, Răsare un mărgăritar, Unicul într-o mie. Eu îl culeg în palma mea, Îl sorb din ochi cu sete, Şi las albeaţa lui de nea, O clipă să mă-mbete. Dar n-am voit să-l văd lucind, Cu altele-ntr-o salbă, Şi nici în baluri scânteind, Minunea asta albă. Era unicul mult dorit. Şi fără de pereche, N-am vrut să văd cum stă lipit De-un gât sau de-o ureche. El, ţinta-ntregii mele vieţi, N-am vrut să-mpodobească, Cu strălucirea lui de preţ, O mână omenească. N-am vrut să fie aruncat, În cruntul joc de patimi, Şi albul lui să-l văd pătat, Cu sânge şi cu lacrimi.