Poemul meu e vechi, de opt milenii... Poetul "Ramayanei" l-a cântat În fum de mirodenii. Thu-Fu şi Li-Tai-Pe mari l-au brodat Cu fir de aur pe mătase; Homer şi Sappho l-au scandat, Pe malul mării luminoase; În el, David s-a pocăit, Au plâns în el Dindoma şi Elena; În versu-i, Dante a călătorit, Messer Petrarca a iubit; Iar Trubadurul de la Sena, Marchizei lui i l-a-nchinat, Ca pe un trofeu... Şi Byron a cântat poemul meu. Iar acolo, sus, pe plaiul moldovean, L-a zis cu foc din fluier un cioban. Şi toţi şi toate, Din harfe şi lire, Cu nume şi fără de nume, De când e poezia pe lume, Au cântat cu iubire Acelaşi şi singur poem, În care şi eu astăzi Râd şi zâmbesc şi gem. Că iată, poemul acesta al meu, A vibrat tot aşa pe harfa lui Orfeu, Cum iese acum dintr-un vârf de stilou, Strălucitor şi nou. În stihurile lui plâng mii de poeţi, Şi cântă şi râd şi iubesc; Aceeaşi melodie au cântat-o, În veacuri mii de interpreţi Şi n-au epuizat-o. În poemul meu toţi sunt vii, toţi trăiesc, Cu tot ce-i etern şi profund şi omenesc.