Cei vechi credeau că te-a furat din Cer Titanul Prometheu, Ca oamenii să crească în puteri Iar eu, Te vreau simbol al vieţii mele Pe tine Focul coborât din stele! Mă uit cum pâlpâi, cum te-nvăluieşti Cum te ridici în flacără, cum creşti Şi ascult cu ochi-nchişi ce povesteşti Despre păduri de fag şi de stejar, Despre zăvoaie lângă ape mari, Şi despre lanul cel de păpuşoi De pe la noi. Ci dacă arzi cu cocs şi antracit, Mai multe ai de povestit: Despre păduri imense înnecate, În apele sălbatic revărsate. Despre câmpii care s-au strâns în cute, În erele trecute... Şi câte taine spun în limba lor, Sclipirile de foc doborâtor! Ci eu aş vrea ca pilda lor, Să-mi fie zilnic de învăţătură Să fiu şi eu o sursă de lumină şi căldură. Să degajez mereu din viaţa mea sărmană, Lumină, dragoste fără prihană. Chiar de-oi rămânea până la urmă, zgură Să ştiu că mângâierea mâinii mele A alinat în lume vre-o rană, Şi că scântei din gândul meu, Au luminat un întuneric greu, Şi atunci viaţa mea nu va fi vană. Voiu fi, atunci şi eu ca tine, Tu Focule cu pâlpâiri senine!