Cândva, la început, Tu, Poezie, m-ai durut. Ai fost un vierme al durerii Şi-ai ros mereu Din miezul sufletului meu. Erai acolo-n viaţa mea, Rodeai din ea, Rodeai din ea. Cât m-ai durut - cât m-ai durut, Şi cât m-ai ros, Pân-ai crescut! Pe-ncetul, te-ai acoperit Cu fir de vorbe, aurit, Prin harul ungerii de sus În chip nespus! Şi-n sufletu-mi mi te-ai făcut, O crisalidă luminoasă, Şi nu mai m-ai durut. Eu te-am purtat în mine, crisalidă Până fu vremea ca să te deschidă.