Se zbate năvalnic potopul de dor, Sporind înspumatele-i ape; Și valul tresaltă, sub taină de nor, Aproape de ceruri, aproape... Se pierde lumina în val de potop, Stihiile-n spume se-neacă... Tot crește adâncul, cu strop după strop, Ci dorul în veci nu mai seacă. Eu nu pot, Stăpâne, să trec peste el, Să ies din sărmana mea arcă. Trimis-am în zare sfios porumbel Și iată aștept să se-ntoarcă. Doar apele tulburi s-or trage prin văi Și lumea-nnoise-va toată, Atuncea trimite-vei îngerii Tăi, Din arca de lut să mă scoată.