Mergeam prin întunerec, undeva. Făclie-aveam, gătită dinadins; Dar iată că din umbră mi-o a stins Și m-a luat de mână Cineva. N-am întrebat nimic. Pășeam arar Și-așa-mi părea cărarea de fierbinte, Că tainic gândul stăruia în minte: Să nu-mi atârne haina jos în jar. Simțeam dogoarea flacărei în jur Și mă uimeam că nu-i vedeam lucirea. Mergând, știam că las în urmă fireă Și-am început să văd, ca printr-un ciur. Cuvinte, cum nu pot să prind în voi, Simțirea mea, în voi ca să rămână? Mergeam prin flăcări negre, mână-n mână, Topiți în veșnicie, amândoi. Și-atât era de dulce acest mers, Încât aș fi dorit ca niciodată Să nu atingem tinta-ndepărtată. Dar bezna-n jur s-a sfâșiat, s-a șters. N-am cunoscut pe Cel ce mă ducea, Și nici n-am vrut. Lumina se mărise, Pășeam prin alb, vecia-ncărunțise Și flacăra din juru-mi strălucea. Cu ochii beți de albul mult, cătam Să văd un chip: o umbră sau o rază. Ci ochi-mi n-au avut nimic să vază, Decât lumina albă. Înotam În valuri de lumină, undeva. Și n-am știut că asta e iubire, Să treci din beznă în nemărginire, Cu mâna strânsă-n mâinile Cuiva. Când ne-am oprit, s-a-ntors privirea mea Spre Cel ce mă dusese. Și uimită, Am cunoscut lumina nesfârșită, Că toată, valuri, de la El venea.