Miez alb în sâmburele meu de lut, În mine-ai fost și nu Te-am cunoscut. Sau poate eu eram în Tine-nchisă Ca sâmburele-n carnea de caisă? Căzusem în pământ de undeva Și miezul dulce-n mine aștepta... A fost o vreme secetă în țară, Livezile pe dealuri se uscară, Pădurile ardeau adânc pe cer, Și iarna fu senină și cu ger. În mine miezul alb stătea-n neștire, El nu-și pierdu puterea de rodire. Ca ceara-n uscăciune m-am topit, Dar lacrimi izvorând, m-au răcorit. Și lacrimi după lacrimi se-nșirară, Urzind mănoase ploi de primăvară. Crengi mari, cu blândă floare, au crescut Din miezul sâmburelui meu de lut. Ci nu știu cum să Te numesc, Iubire: Părinte, frate, domn, prieten, mire... Căci să vorbesc cu meșteșug nu știu, Dar parcă, Doamne, Mumă-mi ești și Fiu.