Mai dulci ca mângâierile, Din streșinile cerului Îmi picură tăcerile. Şi cad în ploi, în lung şiroi, Clipă de clipă, picuri moi. Eu, ca-ntr-un joc, Fac din poemul meu un scoc Să curgă-n el - mereu, din cer, În picuri ploaia de tăceri. Şi ploaia cade, tot mai des, Pe scoc să curgă-n val, Dă ghes... Șuvițele de apă fug, Şi revarsă din belşug, Şi se resfiră pe pământ. Şi curg în iureșul mereu, De mă-nspăimânt. Cum voi putea iar să le adun, Să curgă iarăși pic cu pic, Pe scocul meu îngust şi mic? Acum zadarnic mă frământ, Tăcerile poemului mi l-au frânt...