Mi-e sufletul stol alb de păsărele, Fugind de toamnă şi de ceaţa rece; S-a înălţat pe cer şi stă să plece, Departe de ale trupului zăbrele. Călătoreşte, dincolo de stele, Vâslind din aripi - peste lume trece. O clipă doar - şi-i gata să se-nece, Într-ale toamnei aspre neguri grele. O! suflete - mai bate din aripă! Cu păsărelele în stol... că iată Te apropii de liman, clipă de clipă. Tu vei ajunge-n zarea fermecată, Şi vei primi a harului risipă În Primăvara veşnic luminată...