Pe ce Te-am cunoscut? Nu Te-am văzut Și nu Te-am auzit; dar am știut Că Tu erai Acela... N-am simțit Nici fâlfâirea hainei; neclintit Era în casă totul și-nnecat În beznă, când deodată s-a mișcat Ceva, dar n-am știut: în mine fu Mișcare, sau în juru-mi. Știu că Tu Ai fost Acela. Nu, n-ai strălucit În slavă mare, nici nu Te-ai ivit Să-mi dai să-Ți pipăi urmele de cui. Dar Te-am simțit și n-aț putea să spui, Cum ai venit și iarăși, cum Te-ai dus. Simțeam că o putere de nespus Mă-nvăluie, răpindu-mi suflul tot Al vieții în vârteju-i. Cum nu pot Să scriu, pe ce Te-am cunoscut? Orbit, Tot sufletul îmi tace ca un schit... Pe ce cunoști că-i zi, chiar de nu vezi, Și știi că-i noapte, chiar dacă veghezi? Putea-voi să găsesc vreun semn de-al Tău, Când gândul, amețit, se pierde-n hău, Și-n minte-abia de pot să-l mai cuprind? Ce punte pân-la Tine voi să-ntind, Pe care Tu să vii, senin în jos? Eu te-am simțit așa de luminos Că n-am putut să văd. O vreme-am stat Cu ochii-nchiși ca moartă. Nemișcat Ai stat și Tu în mine, undeva, Și eu în Tine. Dragoste era Această neclintire? Nu mai știu... Dar mi se pare lumea un pustiu Și ziua, întuneric nesfârșit, De când în noapte, Doamne, Te-am simțit, Atât de-aproape. Dragoste era? Stateam pierdută-n Tine, undeva, Învăluită cald în Dumnezeu... Și Tu erai în mine, Doamne-al meu?