Străinul, care-aseară a poposit la noi, L-am ospătat cu pâine, cu vin și cu măsline. I-am așternut în grabă un pat de frunze moi, N-am întrebat nici cine-i și nici de unde vine. Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat. Cu poala hainei mele i-am șters de praf piciorul. Ulei de levănțică pe plete i-am turnat, Cu vin bătrân și dulce umplutu-i-am ulciorul. Era frumos, cu barba ca floarea de alun, Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre. Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun; Oare vreun zeu să șadă pe prispa casei noastre? El mi-a vorbit, dar nu știu, surioară, ce mi-a spus. Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul, Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus Din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul. Spunea despre iubirea cea fără de păcat, De-o patimă, curată ca flacăra de soare, Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat, Spunea despre durerea de-a pururi roditoare. Și mi-a pătruns în suflet și chipul lui cel drag, Și vraja nesfârșită din vorba lui domoală; În liniștea de seară torceam fuioru-n prag. Și lacrimi mari căzură din ochii mei în poală. Străinul, care-aseară a poposit la noi, Mi-a tulburat odihna cu sete negrăită. Am stat o noapte-ntreagă amândoi. Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită. Cu dragoste de frate mi-a mulțumit, în zori, Când a plecat - străinul - pe drumul ud de rouă. Și mi-au rămas în urmă, ca mirosul de flori, Cuvintele lui stranii și blânde: Pace vouă. L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns, Privind lumina albă cum îi juca în plete Și așternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns, Lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete.