Văzut-am azi la templu pe Zeul cel străin. Din ce străfund crescut-a făptura lui de crin? Din ce-nălțimi pogoară privirea lui de vis? Ce bezne-adânci la pasu-i luminii s-au deschis? Ce haos plin de valuri, ce mări s-au despicat, Când glasu-i blând în rugă spre cer s-a ridicat? Ce tainică putere i-a fost sortită lui, Să rătăcească-n lume ca fiu al nimănui, Ci-nvăluit în taina seninei lui blândeți, Să fie-n umilință stăpân peste vieți? De ce, lăsându-și lumea de dincolo de zări, S-a pogorât la oameni, să sufere ocări, Și pentru cine, spuneți, picioru-i preacurat În pulberea din cale, tăcut, a sângerat? Și pentru ce, asemeni miresmelor de preț, Rămâne-nchis cu duhul în asprele peceți? Când oare, lepădându-și veșmântul lui de lut, Se va-nălța în slavă, senin ca la-nceput? Văzut-am azi la templu pe Zeul cel străin, El strălucea ca neaua, în haina lui de in. Mi s-a părut o clipă că-n rostul lui ușor Mă cheamă, că mă strigă cu milă și cu dor, Că pentru mine, numai, luat-a chip de lut, Că pentru mine, numai, în suflet l-a durut; Că este-al meu o clipă, că mi s-a dat în dar Făptura lui curată, ca jertfă la altar; Că-l port de-acum în mine, că este-al meu de-acum, Și m-am trezit, cu fața în pulberea din drum.