O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii! Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-insul locul mumii, Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure, Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure, Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii. Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii. Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea. Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate. Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare, De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare, Si ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe; Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii? Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii? Si şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind? Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare, Si prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă calda de răcoare. Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte, Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip, Carora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip; Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă, Si frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă. Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pandi faptura Si n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura; Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem, Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.