Acea zi mult frumoasă, cea zi de neuitare, Când pentru-ntâia oară amorul înfocat Ne-a strâns la sânu-i dulce cu-o dulce-mbrăţişare Şi a depus pe frunte-ţi întâiul sărutat! Acea zi mult iubită, când tu, prin o minune, Mi-ai dat reînviere l-al dragostei altar, Din suvenirul nostru în veci nu va apune, Căci ea a fost hotarul trecutului amar! Ea se împodobise cu-al primăverii soare Şi se-ngâna voioasă cu frumuseţea ta, Dar tu-mi păreai mai dulce şi mai încântătoare Decât chiar primăvara care ne încânta. O! cât erai atunce de albă şi frumoasă, Când dorul tău, în ceruri zburând cu-al meu suspin, A izvorât în ochii-ţi o rouă luminoasă Şi te-a plecat pe sânu-mi ca floarea unui crin! O singură minută a mea ş-a ta fiinţă S-au întrunit în raiul fierbintei sărutări, Dar din acea minută cereasca Provedinţă Ar face-o vecinicie de scumpe desfătări! Atât era de mare a noastră fericire, Că dacă moartea crudă, văzând cât ne iubim, Voia atunci să curme a noastră vieţuire, Am fi murit ferice, făr-a şti că murim!