Întinde cu mândrie aripile-ţi uşoare, O! sufletul meu vesel, o! suflet fericit! Înalţă-te în ceruri şi zbori cântând la soare, Căci soarele iubirii în cer a răsărit Şi-n cale-mi s-a oprit! Veniţi, năluciri scumpe, dorinţi, visuri măreţe, Ca păsări călătoare la cuibul înflorit. Veniţi de-ngânaţi vesel a mele tinereţe, Căci steaua fericirii în ochii-mi a lucit... Iubesc şi sunt iubit! Sunt ore fericite, sunt tainice plăceri Ce-n cumpăna vieţii plătesc ani de dureri! Atunce falnic omul ridică a sa frunte Şi-n ceruri cu mândrie aţintă ochiul său. Fiinţa lui se-nalţă ca vulturul de munte, Iubirea lui îl schimbă şi-l face Dumnezeu! Atunci mai dulce steaua luceşte-n miez de noapte, Şi-n zori seninul pare mai vesel, mai curat; Ş-a zilei mii de glasuri, ş-a nopţii mii de şoapte Îl proclamează-n fală a lumii împărat! Sunt urme preţioase, sunt scumpe suvenire, Ce-n suflet tipărite, ca el au nemurire! Zadarnic timpul trece c-un zbor neobosit, În sânul omenirii vărsând a iernii gheaţă; Lumina lor iubită luceşte lin în viaţă Precum un soare dulce în veci neasfinţit! Aşa nu te vei stinge din minte-mi niciodată, O! suvenir puternic de dragoste-nfocată! O! timp ferice-n care minunea ce iubesc M-a deşteptat în raiuri cu glasu-i îngeresc! Era blânda oră a blândelor şoapte, Când nu mai e ziuă şi nu-i încă noapte. Pământul şi cerul, ca doi frăţiori, Îşi dau sărutare prin stele şi flori, Şi-n aer parfumul al florilor dalbe Plutea cu lucirea steluţelor albe, Şi-n toată natura cuprinsă de dor Plutea o şoptire de dulce amor! Din marginea lumii a nopţii regină Vărsa-n calea noastră duioasa-i lumină, Şi-n lunca pătrunsă de razele ei Zburau caii noştri cu aripi de zmei. Mergeam noi în cale ca umbre tăcute, Pe-un covor de frunze, pe cărări pierdute, Şi-n tăcerea nopţii ce ne-nconjura, Sufletele noastre ca şi noi zbura, Zbura ca doi îngeri din stele în stele, Dându-şi sărutare tainic între ele... Deodată fugarii cu ochii de foc La capătul luncii s-opriră pe loc. Iar dulcele înger, pătruns de simţire, Îmi zise atunce, cu-o dulce zâmbire: “Acum este ora când geniul sfânt Aude şi vede minuni pe pământ. E ora ferice de sfântă uimire Ce-n suflet revarsă fiori de iubire. Spune-mi dar acuma, tu, ce eşti poet, Ce poezii cântă inima-ţi încet?” “Dacă vrei să afli taina ce mă-ncântă, Iată poezia ce inima-mi cântă: De este vreo fiinţă, de este vreun nume La care să se-nchine un suflet omenesc, Cu tot ce e mai nobil, mai iubitor pe lume, Cu tot ce-n omenire e mai dumnezeiesc, Tu eşti acea fiinţă, tu, gingaşă lumină, Aprinsă-n a mea cale de însuşi Dumnezeu! Şi sufletul meu vesel la tine se închină, O! scumpa mea Elena! o! drag îngerul meu! Când soarta vru să intru în rai de fericire, Când ochii mei pe tine zâmbind te-au întâlnit, Un fulger, o scânteie de vecinică iubire, Din ochii tăi pornită, în sânu-mi au lucit. Ş-atunci în altă lume am re-nviat deodată, Ş-un soare mai ferbinte în ceru-mi s-a aprins, Ş-o lume fără margini, frumoasă, desfătată, Ca o câmpie verde sub mine s-a întins. Atunci natura-ntreagă, zâmbindu-mi cu plăcere, Îşi puse pentru mine coroana sa de flori; Şi glasul maicii mele, curmând a mea durere, Veni să mă dezmierde din cerul fără nori. Căci faţa ta iubită mi s-arăta oriunde, În vis, în flori, în stele, în dulcele senin; Şi inima-mi, cuprinsă de dorul ce pătrunde, Şoptea cu tine astfel prin tainicu-i suspin: “Ferice de acela a căruia privire, Trezind în al tău suflet un fraged, dulce dor, Ar face ca să nască pe gură-ţi o zâmbire Ca zori misterioase de vesel viitor! Ferice care, vrednic de-o soartă neaşteptată, Ar face pentru dânsul, în ceas dumnezeiesc, A ta inimă scumpă de dragoste să bată Şi glasu-ţi cu-nfocare să-i zică: te iubesc!”