În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună, Ca s-asculte-o cântăreaţă revenită-n primăvară Din străinătatea neagră, unde-i viaţa mult amară. Roi de flăcări uşurele, lucioli scânteitoare Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare Răspândind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie Ce măreşte-n miezul nopţii dalba luncii feerie. Iată, vin pe rând, pereche, şi pătrund colè-n poiană Bujorelul vioi, rumen, cu năltuţa odoleană, Frăţiori şi romaniţe care se aţin la drumuri, Clopoţei şi măzărele, îmbătate de parfumuri. Iată frageda sulcină, stelişoare, blânde nalbe, Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe. Dediţei şi garofiţe, pârguite-n foc de soare, Toporaşi ce se închină gingaşelor lăcrimioare. Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie, Nufărul din baltă vine întristat, fără soţie, Şi cât el apare galben, oacheşele viorele Se retrag de el departe, râzând vesel între ele. În poiană mai vin încă elegante floricele, Unele-n condurii doamnei şi-n rochiţi de rândunele, Altele purtând în frunte, înşirate pe o rază, Picături de rouă dulce care-n umbră scânteiază. Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene Şi privesc sosind prin aer zburători cu mândre pene, Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de mătasă, Ciocârlii, oaspeţi de soare, rândunele,— oaspeţi de casă. Mierle vii şuierătoare, cucul plin de îngâmfare, Gaiţa ce imitează orice sunete bizare, Stigleţi, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă Şi duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă. Iată, vin şi gândăceii în hlamide smălţuite; Iată greieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite, Şi culbeci care fac coarne purtându-şi casa-n spinare... La ivirea lor poiana clocoteşte-n hohot mare. Iată-n urmă şi albine aducând în gură miere... Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere, Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire, Şoptind florilor în taină blânde şoapte de iubire. Dar, tăcere!... Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!... Toţi rămân în aşteptare. Cântăreaţa-ncet prelude. Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită... Sub o pânză de lumină lunca pare adormită. În a nopţii liniştire o divină melodie Ca suflarea unui geniu printre frunze-alin adie, Şi tot creşte mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă, Pân’ ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă. Gânditoare şi tăcută luna-n cale-i se opreşte, Sufletul cu voluptate în extaz adânc pluteşte, Şi se pare că s-aude prin a raiului cântare Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare. E privighetoarea dulce care spune cu uimire Tainele inimii sale, visul ei de fericire... Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântec fără nume... Macul singur, roş la faţă, doarme, dus pe ceea lume!