Pe când la cuibu-i pasarea zboara C-un tipat jalnic ca un suspin si, plecând capul sub aripioara, Pe creanga mica adoarme lin, Zamfira trista din cort iesise si cu ochi umezi lung se uita La cornul lunii ce se ivise, Varsând pe frunte-i lumina sa. De când in lume gingasa fata Zâmbea ca floarea de pe câmpii, Numai de soare fu sarutata Pe sânu-i fraged, pe-ai sai ochi vii. Parul sau negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cadea. Ades copila mândra, vioaie, De soare-n paru-i se ascundea. Iar când pe frunte-i ducea cofita Cu apa rece de la izvor, Când era umeda-a sa gurita si-i salta floarea pe sânisor, Toti trecatorii simteau deodata O sete mare in pieptul lor; Beau multa apa, catând la fata, si urmau drumul oftând de dor. Ea cânta dulce ca ciocârlia Ce ciripeste vesel in zori, si suna gingas atunci câmpia Ca de un freamat de Zburatori. Ades batrânii, stând impreuna si ascultând-o pe lânga foc, Trageau cu sortii, noaptea, la luna, si vesteau fetei mare noroc. Dar intr-o seara, sus, pe movila, O Baba Cloanta, din bobi tragând, I-a zis cu spaima: "Sa fugi, copila, De strain mândru, cu glasul blând!" De-atunci Zamfira in multe rânduri Vedea o umbra zburând prin nori, si toata noaptea sta ea pe gânduri In doruri tainice, in dulci fiori. Acum ea, trista, din cort iesise si cu ochi umezi lung se uita La cornul lunii ce se ivise, Iar glasu-i jalnic asa cânta: "Crai-nou, stralucite! Plânsa m-ai gasit, Cu gânduri mâhnite, Cu chipul cernit. Inima-mi jeleste, Dar nu stiu ce vrea; Nu stiu ce doreste Inimioara mea. Caci aude noapte Freamate de zbor, s-apoi blânde soapte Ce-i soptesc din nor. Iar a zilei raza Când luceste sus, Mult apoi viseaza Visul ce s-a dus. Crai-nou! vin’ cu bine, Cu bine te du, Dar jalea din mine Sa nu mi-o lasi, nu! Sa ma lasi cu salba De galbeni frumosi, Cu naframa alba si iminii rosi. Sa ma lasi ferice, Cu doru-mplinit, Zburând tu de-aice, Crai-nou mult iubit!" Iata ca-n valea cea-ntunecata Un strain mândru atunci trecu, Auzi glasul, veni indata si-n calea fetei pe loc statu. Blânzi erau ochii, blânda-era fata, Blând era glasul celui strain! Caci trecu noaptea, si dimineata Gasi copila fara suspin. Trei zile-n urma ea avea salba, Salba de galbeni pe-al sau grumaz, Avea pe frunte naframa alba, Iar flori nici una pe-al sau obraz! Trei zile-n urma Crai-nou se duse, si, cu el, mândrul strain pieri, Sarmana fata in drum se puse si mult il plânse, mult il dori! Trei zile-n urma, colo, pe vale, Ramase singur un biet mormânt! s-ades de-atunce un glas de jale soptind s-aude astfel prin vânt: "Tu, ce spui vesel, sus, pe movila, La cornul lunii tainicu-ti gând, Când vine noaptea, fugi, fugi, copila, De strain mândru, cu glasul blând!"