Dragoş, mândru ca un soare, A plecat la vânătoare. Ghioaga şi săgeata lui Fac pustiul codrului! Cerbul moare, urşii pier Şi vulturii cad din cer... Iată că-ntr-o dumbrăvioară El zăreşte-o căprioară, Fiară blândă de la munte, Cu steluţă albă-n frunte Şi corniţe subţirele Şi copite sprintenele. Căprioara cum îl simte Lasă locurile strimte, Fuge, saltă, zboară, piere, Ca un vis, ca o părere; Iară Dragoş înfocat O goneşte ne-ncetat. Zi de vară cât de lungă, Vânătorul o alungă, Ş-amândoi se pierd de vii În codri merei pustii! II Iată, mări, că deodată O poiană se arată, Înverzită, înflorită Şi de lume tăinuită. Iar pe iarbă-n poieniţă Cântă-o albă copiliţă, Cu ochi dulci, dezmierdători Şi cu sânul plin de flori. Căprioara, cât o vede, Zboară vesel, se repede Şi îi cade la picioare Pe-un covor de lăcrimioare. Cât viteazul o zăreşte, Pe loc stă şi se uimeşte! Uită blânda căprioară Şi săgeata ce omoară! Uită draga vânătoare, Uită lumea de sub soare! III "Copiliţă! zice el Rezemat de-un stejărel. Eşti tu zâna ăstui plai, Sau o floare de la rai?" "Dragoş, Dragoş, frăţioare, Nu sunt zână, nu sunt floare, Dar am suflet fecioresc Şi Moldova mă numesc. Mult e mult de când te-aştept Şă-mi alin dorul din piept, Că de Domnul sunt menită Ca să fiu a ta ursită!" "O, Moldovo-ncântătoare, Gingaşă fermecătoare! Iată, arcu-mi vitejesc Lângă tine-l răsădesc, Ca să deie pân-în zori Crengi cu frunze şi cu flori, Şi cu-acele crengi frumoase Să-mpletim cununi voioase, Una ţie, una mie, Pentru-a noastră cununie!" IV A doua zi ei plecară Şi prin codri apucară, Amândoi îmbrăţişaţi, Cu flori mândre-ncununaţi. Dealuri multe ei suiră, Multe dealuri coborâră, Pân-în valea cea-nverzită, De-un râu luciu răcorită. Copiliţa-nveselea Şi din gură-aşa grăia: "Dragoş, Dragoş, frăţioare, Lasă ochii tăi să zboare Peste dealuri şi câmpii Păscute de herghelii, Peste văi, peste grădini Unde zbor mii de albini, Peste ape curgătoare Şi dumbrăvi răsunătoare. Cât pământ tu vei vedea, E cuprins de zestrea mea! Ş-acea dalbă de moşie Toată-n veci a ta să fie, Ca să fie-n veci scăpată De o fiară-nfricoşată, De un zimbru fioros Care-o calcă-n sus şi-n jos". V Bine vorba nu sfârşea, Din râu iată că ieşea Zimbrul aprig ca un zmeu, Cu lungi coame ca de leu, Şi cu coarne oţelite, Şi cu aripi la copite. Fiară cruntă şi turbată Pleca fruntea lui cea lată Şi sărind, mugind, da zor Peste mândrul vânător. Iară Dragoş s-aţinea Şi, cel zimbru cum venea, Ghioaga-n frunte-i arunca, Fruntea-n două-i despica! Apoi capul îi tăia, Într-o lance îl punea Şi pleca în veselie Pe frumoasa lui moşie, De păgâni să o ferească Şi ca domn să o domnească!