Pe cărarea înflorită, care duce la fântână, În ştergar şi în catrintă, merge-o sprintenă română; Ea la brâu-i poartă furcă şi la sân un pruncuşor, Cu gurita lui lipită de al laptelui izvor. Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare Şi sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare. Păsărelele-mprejuru-i zbor voioase şi cântând, Ea zâmbeşte şi tot merge, pruncuşoru-i sărutând. Iată,-ajunge la fântână, ş-acolo se întâlneşte C-un drumeţ din lumea-ntreagă, care lung la ea priveşte, Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină Şi vecinei sale-ntinde o cofiţă, albă, plină. Româncuţa multumeşte, suflă-ncet peste cofiţă Şi cu apa ne-ncepută udă rumena-i guriţă; Iar drumeţul după dânsa bea, fugarul îşi adapă Şi se jură că pe lume nu-i aşa de dulce apă.