Galben ca făclia de galbenă ceară Ce-aproape-i ardea, Pe-o scândură veche, aruncat afară, De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea; Iar după el nime, nime nu plângea! Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare, La el se uita. Unii făceau cruce; alţii, de mirare, Cu mâna la gură capul clătina Şi-ncet, lângă dânsul, îşi şopteau aşa "El să fie Groza cel vestit în ţară Şi-n sânge-ncruntat! El să fie Groza, cel ce ca o fiară, Fără nici o grijă de negrul păcat, A stins zile multe şi lege-a călcat!" Un moşneag atunce, cu o barbă lungă, La Groza mergând, Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă, Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând, Mai facu o cruce şi zise plângând: "Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese, Şi pe-un ger cumplit Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese. N-aveam nici de hrană, nici ţol de-nvelit, Şi nici o putere!... eram prăpădit! Nu aşteptam altâ din mila cerească Decât a muri, Când creştinul ăsta, Domnu-1 odihnească! Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi Ş-aproape de mine calul îşi opri. "Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române, Fă piept bărbătesc; Na, să-ţi cumperi haine, şi casă, şi pâine..." Şi de-atunci copiii-mi ce-1 tot pomenesc, Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc." Şi, sărutând mortul, bătrânul moşneag Oftâ şi se duse cu-al său vechi toiag. Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale: "Dumnezeu să ierte păcatele sale!"