Trei copile de-mpărat Stau într-un măreţ palat, Înşirând la scumpe salbe De mărgăritare albe. Iar o pasăre măiastră Vine vesel pe fereastră Şi, bătând din aripioare, Zice, blând cuvântătoare: "Bine, bine v-am găsit, Dalbe flori din răsărit!" "Bine-ai venit de la rai, Păsărea cu dulce grai!" "Eu sosesc cu primăvara Ca să mă întorn cu vara; Ş-acum vin pe-al vostru plai, Aducând luna lui mai, Luna cea de lăcrimioare Şi de doruri iubitoare, Şi o dalbă de poveste Cum n-a fost şi nu mai este!" "Păsărică, spune, spune Cea poveste de minune, Că ţi-om face noi trei salbe De mărgăritare albe." I "Înşiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Ca o horă luminoasă, Ca povestea mea duioasă: Fost-a fost în lume-odată Mândruliţă, dulce fată, Şi la chip fermecătoare De puteai căta la soare, Iar la ochişorii săi Şi la faţă-i nu putei! Florile îi ziceau floare, Stelele, stea lucitoare, Încât vecinic flori şi stele Se certau noaptea-ntre ele! Iată-n fapt de dimineaţă Că pe câmpul de verdeaţă Copiliţa, cu-alte două, Se primbla, torcând prin rouă. Una zice: "Am visat De-un fecior de împărat! Dac-ar fi acum să vie Să m-aleagă de soţie, I-aş aduce eu în dar Un şoiman de armăsar Care zboară, care sare Peste munţi şi peste mare Şi înconjură pământul Mai uşor chiar decât vântul!" Alta zice: "Surioare! Eu i-aş ţese-n foc de soare O cămaşă-n zece iţe, Cu descânteci prin altiţe, Ca să-i fie de noroc Şi să-l apere de foc, Şi de patimi sufleţeşti, Şi de boalele trupeşti!" Iar frumoasa copiliţă Zice astfel din guriţă: "Eu i-aş face doi feciori, Doi de gemeni frăţiori, Cu cosiţele-aurite Şi cu feţele-nflorite, De n-ar fi alţii ca ei Drăgălaşi şi frumuşei, Căci ar fi strălucitori Ca doi ochi veselitori!" "De mi-i face-aşa copii, Tu, mireasa mea să fii! (Zice-atunce mândrul crai Ce vâna pe verde plai.) Tu să fii a mea mireasă, A mea dulce-mpărăteasă! Tu, minune-ncântatoare Care eşti ruptă din soare!" Copiliţă-n fericire Stă pătrunsă de uimire, Ochii galeş i se-nchid, Degetele-i se deschid, Fusu-i pică, firu-şi pierde, Şi ea cade-n iarba verde. Iară craiul tinerel O ia-n braţe uşurel, Şi cu gingaşul odor Saltă pe-al său cal uşor, Calul falnic se-ncordează, Sare, zboară şi nechează; El nechezul n-a sfârşit, La palat c-a şi sosit! Şapte zile-abia trecea, Mare nuntă se făcea, Cu nuntaşi nenumăraţi, Cum se cade la-mpăraţi, De-a mers vestea-n depărtări, Peste nouă ţări şi mări! Fost-au faţă crai vestiţi, Cu coroane-mpodobiţi, Şi vestite-mpărătese, Tot frumoase şi alese. Fost-au încă la serbare Oaspeţi mari de spaimântare Uriaşi cu negre semne, Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, Zmei cu ochii sângeroşi Şi vitejii feţi-frumoşi! Dar din toţi nuntaşii cine Răspândea mai vii lumine? Dulce-a craiului mireasă, Tânăra împărăteasă, Care ochii fermeca De zâmbea sau de juca. Blândul zâmbet al copilei Lumina ca faptul zilei, Ş-al ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. Fost-am încă şi eu faţă La cea nuntă mult măreaţă, Şi de-atunci tot mă gândesc C-am visat un vis ceresc! II Precum şirul din poveste, Că-nainte mult mai este: Trecu luna, trecu două, Trecu cinci, trecură nouă, Doamna născu doi feciori, Doi de gemeni frăţiori, Cu cosiţe poleite Şi cu feţe înflorite, De păreau strălucitori Ca doi ochi veselitori!... Alei, mândre surioare! Puteaţi voi a-mi spune oare Ce-i mai bun în astă viaţă Ca iubirea cu dulceaţă? Ce-i mai sfânt şi mai alin Ca mama cu prunc la sân? Ce-i mai drag şi mai plăcut Ca pruncuţul nou-născut?... Mama doamnă, fericită, Cu doi prunci împodobită, Îi ţinea duios la sân, Ca doi fluturi pe un crin, Şi din pletele-i gingaşe Le făcea lor dulce faşe, Şi pe braţe-i, ca să-i culce, Le făcea un leagăn dulce. Ea-i privea şi zi şi noapte, Le vorbea cu blânde şoapte, Şi, privindu-i, se uimea!... Ea-i trezea şi-i adormea. I-adormea tot în cântări Şi-i trezea în sărutări. Când era pe adormire, Le cânta cu-nduioşire: "Nani, nani, copilaşi, Dragii mamei fecioraşi! Că mama v-a legăna, Cu vers dulce v-a-ngâna Ş-a ruga pe Dumnezeu Să vă primble-n raiul său, Să vedeţi, unicii mei, Ceruri plini de curcubei, Ploi de raze şi de stele Pe câmpii de viorele, Ş-oi ruga Domnul ceresc Să ajungeţi cum doresc, Viteji mari şi feţi-frumoşi, Doi luceferi mângâioşi. Lumea să vă îndrăgească, Duşmanii să se-ngrozească, S-aveţi parte şi renume, Să vă meargă vestea-n lume!" Când era iar pe trezie, Le cânta în veselie: "Sculaţi, sculaţi, feţii mei, Floricele dalbe! C-au venit doi îngerei În veşminte albe, Îngerei colindători, Floricele dalbe, Noaptea pe la cântători, Când zorile-s albe, Şi v-aduc pe aripioare Floricele dalbe, Rouă sfântă-nvietoare Şi cunune albe!" Alei! mândre surioare! Nici că se afla sub soare Fericire mai deplină, Viaţă dulce mai senină! Dar în lume ades trece Vânt de moarte, fior rece, Şi pe loc se vestejeşte Tot ce-n lume ne zâmbeşte! Seninul se schimbă-n nori, Viaţa-n noapte fără zori, Veselia-n aspre chinuri Şi cântările-n suspinuri! Iată că-ntr-o zi din mai Mers-a vestea chiar la rai De-acei mândri frăţiori, A pământului comori, Şi toţi îngerii în zbor Au venit, ascunşi de-un nor, Ca să vadă dacă sânt Fraţi de-ai lor pe-acest pământ? "Dulce-s, Doamne, la privire! Ca un vis de fericire!" Abia zis-au, şi pe loc, Ca un fulger viu de foc, Crunt deochiul au ajuns Pe copii şi i-au străpuns! Copilaşii plâng, suspin’, Scot guriţa de la sân, Cată-n ochii mamei lor, Pleacă fruntea, cad şi mor! Vai de codrul care-şi pierde Freamătul şi frunza verde! Vai de inima pustie Ce-a rămas făr’ de soţie! Dar amar, amar de lume, De copiii fără mume, Şi de mamele cu dor Care-şi pierd copiii lor! III Precum şirul din poveste, Că-nainte mult mai este: Pe copiii-mbrăţişaţi, Într-un leagăn alb culcaţi, Trista mamă i-a-ngropat Lângă ea, lângă palat, La fereastra din grădină, Sub o tufă de sulcină. Iar din leagănul de flori Răsărit-au până-n zori Doi brazi gingaşi de o seamă, Ca doi gemeni dintr-o mamă, Ş-au crescut, crescut-au iară De la zori şi până-n seară, Pân-au dat să se lovească De fereastra-mpărătească... "Frăţioare, frăţioare, Înlăuntru ce vezi oare?" "Văd pe mama!... Auzi, frate, Gemetele-i necurmate?" "Măiculiţa mea iubită, Cât de-amar e rătăcită!" "Ochii-i sunt două izvoare Tot de lacrimi arzătoare!" "Ah! priveşte cum ne cată Prin cea casă întristată!" "Cum ne cehamă, cum ne plânge! Mâinile cum şi le frânge!" "Mamă, mamă, draga noastră, Iată-ne ici la fereastră, Vin’ cu dulce diezmierdat, Că de mult, amar de noi, Ne lipseşti la amândoi!" Astfel brazii suspinau Ş-a lor crengi le clătinau Pe fereastră-n sala mare... Mama doamnă viu tresare, Vine,-aleargă, stă, nu crede, Vede brazii şi nu-i vede, Şterge iute ochii săi: "Dragii mei, drăguţii mei! Voi sunteţi! inima-mi zice C-aţi venit voi iar aice Lâng-a mamei dulce sân, Ce hrăneşte-amar suspin! Scumpii mamei frumuşei, Copilaşi, iubiţii mei! Frig v-a fost în cel pământ, Pedepsi-l-ar Domnul sfânt! Ş-acum nu mai cată nime De a voastră frăgezime, Nici vă leagănă-n cântări, Nici v-adoarme-n sărutări!" "Taci, măicuţă cu durere, Că-ţi aducem mângâiere. Nu jeli a noastră soartă, Că de grijă cerul poartă Şi la morţi, şi la cei vii, Şi la flori, şi la copii. Seara primăverii caldă Cu dulci lacrime ne scaldă, Vântul ne adoarme-uşor Cu suspin răcoritor, Şi steluţa serii, mută, Cu dulci raze ne sărută." "Ce vorbiţi de primăvară, Şi de stele, şi de seară? Nu vedeţi cumpliţii nori Cum sosesc fulgerători? N-auziţi cerul cum tună Şi pământul cum răsună? Vântul suflă şi vă-ndoaie, Pe voi cade rece ploaie... Dragii mei, gingaşii mei! Cum să-i apăr eu pe ei?... Biata mamă n-a sfârşit, Cerul brazii a trăsnit Şi sub ochii săi pe loc I-au aprins în mare foc! La pământ brazii cădeau, Cu lung geamăt ei ardeau Şi spre doamna ce-i vedea Crengile şi le-ntindea. Biata mamă, despletită, Spăimântată, rătăcită, Pe fereastră se pleca, Vrând în foc a s-arunca; Dar deodată ochii săi Au zărit două scântei Printre flăcări strălucind, În văzduh voios sărind, Către stele tot suind, Ş-amândouă printre ele Prefăcându-se în stele. Faţa ei, l-acea privire, Străluci de fericire, Cum s-aprinde alba lună Dup-o aprigă furtună; Şi cu grabă-n veselie Ieşind noaptea pe câmpie, Ea se duse aiurind, Cu ochii la cer privind, Cum se duce neoprit Dorul cel nemărginit! IV Înşiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Ca duioasa mea poveste, Că-nainte mult nu este: Pe cea vale de mohor, Lâng-un limpede izvor, Mama doamnă stă culcată Şi cu dragoste tot cată Când la cerul înstelat, Unde doru-i a zburat, Când pe faţa apei line, Unde-a cerului lumine Se prevăd, se oglindează Şi în taină scânteiază. Biata mamă-ncet suspină Şi cu-o floare de sulcină Ea dezmiardă-ncetişor Faţa micului izvor, Ş-apoi stă, şi tot priveşte, Apa când se limpezeşte, Care stele mai întăi Au să iasă-n faţa ei? Umbra nopţii de pe vale Se pătrunde de-a ei jale Şi ascultă în tăcere Şoapta-i plină de durere. Căci ea stelele descântă Şi, plângând, astfel ea cântă: "Câte stele sunt pe cer, Până-n ziuă toate pier, Numai două-s stătătoare Pân’ la răsărit de soare, Şi îngână dorul meu... Coborî-le-ar Dumnezeu! Stelişoare, blânde stele, Ochişori inimii mele! Pe pământ voi v-aţi închis Şi în ceruri v-aţi deschis Să priviţi la dorul meu... Coborî-v-ar Dumnezeu! Bine v-a fi vouă, bine, În cel rai cu vii lumine, Dar nici raiul nu e lin Ca al mamei dulce sân! Ah! copii, la sânul meu Coborî-v-ar Dumnezeu!" O! minune! sus, în cer, Două stele iată pier! Şi cu zborul de săgeată Prin văzduh iată-le, iată Că vin iute şi voioase, Lăsând urme argintoase Pân’ ce cad lângă izvor Într-un lung, întins ogor, Şi se fac din două stele Două mărgăritărele... Cine-n lume, cine poate Mările să le înoate, Codrii vechi să mi-i pătrunză Ca să numere-a lor frunză? Cine poate-avea aflare Câte valuri sunt pe mare, Câte raze sunt în soare, Cât parfum e într-o floare? Numai dorul mamei poate Să pătrundă-n lume toate, Ca să afle mângâiere La cumplita sa durere! Astfel Doamna, ca-ntr-un râu, Intră-n lanul cel de grâu, Şi tot cată ne-ncetat Stelele care-au picat. Spic de spic ea îl culege, Grâu-n palme îl alege Şi-l sărută, şi-l dezmiardă, Copilaşii să nu-şi piardă! Zi de vară până-n seară Ea din lan nu iese-afară, Spicuieşte, spicuieşte, De odihnă nici gândeşte! Iar când lanul s-a sfârşit, Iată, Doamne! c-a găsit Într-un spic frumos şi mare Două mici mărgăritare! Şi de-atunci mama duioasă, În răpirea-i drăgăstoasă, Tot înşiră, visătoare, Preţioasele-i odoare Şi la sânu-i tot le strânge, Apoi râde, apoi plânge, Le deşiră când şi când Şi le-nşiră iar, cântând: "Însiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Precum lacrimile mele Se-nşiră curgând la stele! Înşiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Ca şi anii mei de jale Pe-a durerii tristă cale! Înşiră-te, mărgărite, Pe lungi fire aurite, Pân’ ce dorul bietei mume Va-nceta de-a plânge-n lume!"