Cu ce jale, ce amar Plâng doi ochi peste hotar! Cât se bate, cât suspina O inima de dor plina Colo-n tara cea vecina! Mândri-s ochii ca din rai, Dulci ca soarele din mai. Inima e mândra iara, Caci ea salta ca o fiara In sân falnic de maghiara. De-ai fi pasare sau vânt, S-alergi lumea pe pamânt, Ca maghiara scumpa floare N-ai vedea lucind la soare, Nici in lunca, la racoare! Alb i-e sânul, dulce crin, Dar hraneste-amar suspin! Negri-s ochii, cu vapaie, Dar pe fata ei balaie Se topesc ca nori de ploaie, Caci un domn român vestit Peste munti a navalit s-a luat cu vitejie Multe suflete-n robie si maghiari nemesi o mie! A plecat domnul român! Robii dupa-al lor stapân Au iesit plângând din tara s-a ramas trista maghiara Cu ochi plânsi, cu jale-amara! De trei zile plânge-acum! De trei zile cata-n drum, Dar nimica nu zareste, Caci iubitul ce jeleste Pe drum nici ca se iveste! Unde-i mândrul tau iubit? In ce cale-i ratacit? Unde-i, Doamne! de nu vine De trei zile lânga tine? Cine-a spune unde-i, cine? Vai! cu jale, cu amar Plânge el peste hotar! Ca si tine el suspina Cu inima de dor plina Colo-n tara cea vecina! Iar de vrei tu sa-l mai vezi, Peste munti sa te repezi Intr-a Zimbrului domnie, Unde zac multi in robie si maghiari nemesi o mie. Peste codri, peste munti, Peste ape fara punti, Unde-s florile frumoase, Unde-s fetele voioase, Unde-s doinele duioase. Sa te duci spre rasarit, La cel loc nebiruit Unde-s palosele crunte, Unde cresc stejari la munte, Unde nasc voinici de frunte!... Iata-n zori c-a si plecat Pe-un cal alb ne-ncalecat Maghiarina, mândra fata, In barbat mândru schimbata si cu palos inarmata. De-ai fi pasare sau vânt N-ai ajunge-o pe pamânt, Caci ca vântul ea nu zboara, Nici ca pasarea usoara! Dar ca dorul ce omoara! sesuri, vai, norii din cer In urma-i departe pier. Cine-o vede, o zareste Ca o stea care luceste si-n vazduh se mistuieste. In codri merei pustii Unde urla fiare mii, A intrat fata voinica si se duce fara frica Pe-o strâmtoare de potica. Umbra noptii s-a latit, Groaza-n lume s-a pornit, Vântul sufla, vâjâieste, Codrul urla, clocoteste, Tunetul in cer vuieste. Dar ea-ndeamna tot mereu Calul ce rasufla greu si mult drum in urma-i lasa; Ca cine doru-l apasa, De furtuni ceresti nu-i pasa! Iata-a sosit in ceas rau Pe malul unui pârau, Pârau mic si fara nume Ce curgea tainic in lume, Printre flori revarsând spume. "Hai, voinice, la cel mal" (Zis-a fata catre cal.) Dar pe loc calul s-opreste, In pamânt ochii tinteste si cu groaza sforaieste. "Haideti, hai cu Dumnezeu Sa gasim pe dragul meu, Ca de mult amar de vreme Dupa el sufletu-mi geme! Hai, voinice, nu te teme..." Calul trist a rânchezat si-n pârau navala-a dat. Apa-i cruda ca o fiara!... Iar pe mal din unde-afara N-a iesit biata maghiara! Când luci lumina-n zori, Zacea trupu-i printre flori, Lânga malul alb de spume... si de-atunci pârau-n lume Poarta-al Maghiarinei nume.