La Veneţia mult duioasă La Veneţia mult duioasă Duios zboară gândul meu, Când, în noaptea-ntunecoasă, Pe simţirea-mi dureroasă Se abate dorul greu. Astfel pasărea rănită De un şarpe otrăvit Zboară, zboară obosită Şi s-abate amorţită Lângă cuibu-i înflorit. O! Veneţio mult măreaţă! Cine a putut gusta A iubirilor dulceaţă În poetica ta viaţă Vecinic nu te va uita! Te iubesc în a ta jale, În veşmântul tău cernit, Şi în gondolele tale Ce se pierd printre canale Ca un vis neisprăvit. Te iubesc cu dor fierbinte În frumosul tău trecut Şi-n aducerea-aminte Ale dragostelor sfinte Ş-a fiinţei ce-am pierdut!