Perdelele-s lăsate şi lămpile aprinse; În sobă arde focul, tovarăş mângâios, Şi cadrele-aurite, ce de pereţi sunt prinse, Sub palidă lumină, apar misterios. Afară plouă, ninge! afară-i vijelie, Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit; Iar eu, retras în pace, aştept din cer să vie O zână drăgălaşă, cu glasul aurit. Pe jilţu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână, Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor, Când ochiu-mi întâlneşte ş-admiră o cadână Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor, Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde, Cu pulpa mărmurie, cu sânul, dulce val, Ea pare zeia Venus când a ieşit din unde Ca să arate lumii frumosul ideal. Alăture apare un câmp de aspră luptă, Pătat cu sânge negru acoperit cu morţi. Un june-n floarea vieţii strângând o spadă ruptă Ţinteşte ochii veştezi pe-a veciniciei porţi. Apoi a mea privire prin casă rătăcindă Cu jale se opreşte pe un oraş tăcut, Veneţia regină, ce-n mare se oglindă Făr-a vedea pe frunte-i splendoarea din trecut. O lacrimă... dar iată plutind pe-a mării spume O sprintenă corvetă, un repede-alcyon; Şi iată colo-n ceruri pribegile din lume, Cocoarele în şiruri zburând spre orizon. O! farmec, dulce farmec al vieţii călătoare, Profundă nostalgie de lin, albastru cer! Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare, Voi mă răpiţi când vine în ţară asprul ger!... Afară ninge, ninge, şi apriga furtună Prin neagra-ntunecime răspânde reci fiori, Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună Revarsă-un val de aur ce curge printre flori. Văd insule frumoase şi mări necunoscute, Şi splendide oraşe, şi lacuri de smarald, Şi cete de sălbatici prin codri deşi pierdute, Şi zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald. Prin fumul ţigaretei ce zboară în spirale Văd eroi prinşi la luptă pe câmpul de onor, Şi-n tainice saraiuri minuni orientale Ce-n suflete deşteaptă dulci visuri de amor. Apoi închipuirea îşi strânge-a sa aripă; Tablourile toate se şterg, dispar încet, Şi mii de suvenire mă-nconjură-ntr-o clipă În faţa unui tainic şi drăgălaş portret. Atunci inima-mi zboară la raiul vieţii mele, La timpul mult ferice în care-am suferit, Ş-atunci păduri şi lacuri, şi mări, şi flori, şi stele Intoană pentru mine un imn nemărginit. Aşa-n singurătate, pe când afară ninge, Gândirea mea se primblă pe mândri curcubei, Pân’ ce se stinge focul şi lampa-n glob se stinge, Şi saltă căţeluşu-mi de pe genunchii mei.