Dup-atâţi răi secoli negri de dureri, de vijelie, Ce-au trecut fără-ncetare peste biata Românie, Tu, an nou, ce ne vesteşti? Vii s-aduci patriei mele, ca o dreaptă răsplătire, Pace, glorie, putere, libertate, fericire, Îndurările cereşti? Din noianul veciniciei eşti tu sol de mângâiere? Trebuie ca semn de moarte sau ca semn de înviere Să te blestem, să te-admir? Eşti amic sau tu faci parte din cumpliţii ani de rele Ce-au depus în al lor treacăt peste fruntea ţării mele O coroană de martir? Orice-a fi a ta menire, vei găsi poporul tare, Înfruntând lovirea soartei cu-o puternică răbdare Şi cu suflet de român. Căci românul e întocmai precum stâncile măreţe Care-n valurile mării furtunate şi semeţe Neclintite-n veci rămân. Pe aceste mândre ţărmuri sentinelă-naintată Neamul nostru, fără sprijin, în veghere necurmată Stă pe loc la postul său. El de douăzeci de secoli a trecut prin mii de lupte, Dar acum i-a căzut braţul, i-au căzut armele rupte... O! puternic Dumnezeu! Sunt destule-atâte chinuri! Adă ziua mult dorită, Zi de pace, de tărie şi de glorie iubită Pentru-acest sărman popor, Pentru-o naţie creştină, care poart-un mare nume Şi în sufletu-i presimte că-i chemat în astă lume La un falnic viitor. Fă ca anul care vine să aducă-un mândru soare, Să deschidă-o cale nouă de mari fapte roditoare Pentru neamul românesc, Căci el are din vechime o menire strălucită! El a fost şi vrea să fie sentinelă neclintită Pe pământul strămoşesc!