Şoapta nopţii se aude suspinând încetişor; Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător, Şi deodată Aurora se iveşte radioasă, Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă. Dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit, Ea-şi ia zborul peste lume de la mândrul răsărit Şi-întâlneşte-n a sa cale o copilă cosânzeană Ce-i scăldată în năvalnic şi-n sân poartă odoleană. S-a oprit copila tristă pe o punte de stejar, Plânsu-i lin pe sân îi cade ca un scump mărgăritar; Iar pârăul de la maluri smulgând floare după floare, Le depune cu şoptire lângă albele-i picioare. "De ce plângi?... îi zice-o rază pe-a ei frunte strălucind. Tu eşti jună, eşti menită să trăieşti, să mori iubind; Pentru tine-orice durere trebuie ca să se curme... Nouri sunt ce nu fac umbră şi dureri ce nu lasă-urme."