Ciocârlia ciripie, fâlfâind din aripioare, Pe o scară de lumină se coboară de sub soare. Aerul e-n neclintire, el devine arzător; Prepeliţa cântă-n grâie, greierul cântă-n mohor. În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii, Pe când era încă umed de răsuflul aurorii. Toţi, privindu-i de departe, par că-noată-n galben râu, Fetele fără ştergare şi flăcăii fără brâu. Secerea, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade. Prepeliţa îşi ia puii şi se duce; lanul scade, Iar în urmă, holda mândră, răsturnată prin bucăţi, Se ridică-n snopi de aur, se clădeşte-n jumătăţi. Mai departe, lucind iute, un flăcău ş-o fată mare De tot snopul îşi dau gingaş o furişă sărutare, Când o pasăre măiastră, peste lan trecând uşor, Zice: "Dulce-a mai fi pâinea de la snopurile lor!"