I Românul nu piere. Din vârful Carpaţilor, Din desimea brazilor, Repezit-am ochii mei Ca doi vulturi sprintenei Pe cea vale adâncită Şi cu flori acoperită, Ce se-ntinde ca o ceaţă Pân' în Dunărea măreaţă Şi de-acolo-n depărtare Pân' în Nistru, pân' în Mare. Iar pe cel amar pustiu Cu văzutul ce-ntâlnii? Întâlnii viteaz oştean, Purtând semne de roman, Falnic, tare ca un leu Şi cu chip frumos de zeu. Braţu-i stâng era-ncordat Sub un scut de fier săpat Ce ca soarele sorea Şi pe care se zărea O lupoaică argintie Ce părea a fi chiar vie, Şi sub fiară doi copii Ce păreau a fi chiar vii. Mâna-i dreaptă ţinea pală; Iar pe cap purta cu fală Coif de aur lucitor, Ca un zeu nemuritor. Cel viteaz era călare Pe-un cal alb în nemişcare, Şi, ca dânsul, neclintit Sta, privind spre răsărit. Numai ochii săi mişca, Vultureşte-i alerga, Pe cea zare cenuşie, Lungă, tainică, pustie, Unde, ca prin vis trecând S-auzea din când în când Vuiet surd, grozave şoapte Ce veneau din miazănoapte, Zgomot lung, înăduşit Ce venea din răsărit. Iarba nu se clătina, Frunza nu se legăna. Pasărea la munţi zbura, Fiara-n codri tremura, Căci prin lumea spăimântată În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte, Presimpri de rele soarte! Iar pe cer un vultur mare, Făcând cercuri de zburare, Se vedea plutind cu fală, Şi-n rotirea-i triumfală Tinea ochiul său măreţ Pe viteazul călăreţ. - Cine eşti? de unde eşti? Pe la noi ce rătăceşti? - - Sunt roman şi sunt oştean De-a-mpăratului Traian! Maica Roma cea bătrână Mi-a pus arma asta-n mână Şi mi-a zis cu glasul său: Fiiul meu, alesul meu! Tu, din toţi ai mei copii Cel mai tare-n vitejii! Mergi în Dacia, grăbeşte, Pe barbari de-i risipeşte, Ş-apoi vecinic priveghează, Sentinelă mult vetează, Şi te-aţine la hotare Că s-aud în depărtare Răsunând duşmane pasuri, Menintând barbare glasuri... Venit-am şi am învins! Pe barbari pe toţi i-am stins, Şi pe ţărmurile lor Acum, domn stăpânitor, Aştept oardele avane, Aştept limbile duşmane Care vin din răsărit Ca potop nemărginit Să cuprindă, să înece Tot pământul unde-or trece! - O! viteze neferice, Ai să pieri în câmpi aice! - Eu să pier, eu?... niciodată! Vie-o lume încruntată. Vie valuri mari de foc... Nici că m-or clinti din loc. Tot ce-i verde s-a usca, Râurile vor seca, Şi pustiul tot mereu S-a lăţi-mprejurul meu, Dar eu vecinic în picioare Printre valuri arzătoare Voi lupta, lupta-voi foarte Făr-a fi atins de moarte, Căci român sunt în putere, Şi românu-n veci nu piere! II Apa trece, pietrele rămân. Abie zice, şi deodată Fulgeră-n cer o săgeată, Vâjâie, vine, loveşte Scutul care zângăneşte Ş-o respinge,- o zvârle jos Ca pe-un şarpe veninos. După dânsa-n depărtare, Colo-n fund, în fund la zare, Se iveşte-un negru nor Plin de zgomot sunător Ce tot vine, ce tot creşte Şi pe câmpuri se lăţeşte Cât e zare de zărit Între nord şi răsărit! - Sentinelă, priveghează, Norul crunt înaintează, Sentinelă! te arată, Norul crunt se sparge!... Iată Iată oardele avane, Iată limbile duşmane De gepizi şi de bulgari, De lombarzi şi de avari! Vin şi hunii, vin şi goţii, Vin potop, potop cu toţii Pe cai iuţi ca rândunele, Fără frâie, fără şele, Cai sirepi ce fug ca vântul De cutremură pământul! Mulţi sunt ca nisipul mării, Mulţi ca ghearele mustrării Într-un suflet păcătos, Într-un cuget sângeros!... Sai, române, pe omor, Fă-te fulger răzbitor, Fă-te Dunăre turbată, Fă-te soartă ne-mpăcată, Căci potopul iată-1 vine Şi-i amar, amar de tine! - Vie!... Ca o stâncă naltă Ce din vârf de munte saltă, Tună, se rostogoleşte, Cade, rumpe şi zdrobeşte Codrii vechi din a sa cale Pân' în fund, în fund devale! Astfel crunt ostaşul meu Îşi izbeşte calul său Peste codrii mişcători De barbari năvălitori. El îi sparge, şi-i răzbeşte, Snopuri, snopuri îi coseşte, Şi-i înfrânge, şi-i respinge, Şi-i alungă, şi-i învinge! Calu-i turbă, muşcă, sare, Nechezând cu înfocare, Calcă trupuri sub picioare, Sfarmă arme sunătoare Şi cu greu în sânge-noată, Şi mereu se-ndeasă-n gloată. Crunt război! privire cruntă! Fiul Romei se încruntă... Fulgeri ies din ochii săi! Fulgeră mii de scântei Dintr-a armelor ciocniri Şi lucioase zângăniri. Zbor topoarele-aruncate, Zbârnâie-arcele-ncordate Şi săgeţile uşoare Nourează mândrul soare Caii saltă şi nechează, Lupta urlă, se-ncleştează Şi barbarii toţi grămadă Morţii crude se dau pradă! Zece cad, o sută mor, Sute vin în locul lor! Mii întregi se risipesc, Alte mii în loc sosesc! Dar viteazul cu-a sa pală Face drum printre năvală, Şi pătrunde prin săgeţi, Că-i român cu şapte vieţi! În zadar hidra turbează, Trupu-i groaznic încordează, Geme, urlă şi crâşneşte Şi-mprejur se-ncolăceşte. Fiul Romei se aprinde, Hidra-n mâine-i o cuprinde Ş-o sugrumă, şi o sfarmă, Ş-o învinge, şi o darmă!... Fug gepizii, fug bulgarii, Şi lombarzii, şi avarii, Fug şi hunii, fug şi goţii, Fug potop, potop cu toţii, Şi se duc, se duc ca vântul Asurzind întreg pământul De-a lor urlete barbare, De-a lor vaiete amare! III Roma, Roma nu mai este. Unde-s oardele avane? Unde-s limbile duşmane? Au pierit, s-au stins din faţă Precum toamna-n dimineaţă, Se topesc, se sting la soare Negurile-otrăvitoare! Cu ce vifor de urgie Năvăliră-n Românie! Cum veniră de turbaţi, Ca balauri încruntaţi, Cu o falcă-n cerul sfânt Şi cu alta pe pământ! Dar s-au dus cum n-au venit În pustiul lor cumplit, Părăsind în urma lor Câmpul luptei de omor! Lat e câmpul celei lupte, Lat şi plin de arme rupte, Plin de trupuri fărâmate Care zac grămezi culcate, Plin de sânge ce-1 pătează Şi văzduhul aburează! Unde sunt atâtea vieţi, Unde-s ochii îndrăzneţi? Moartea rece le-a cuprins, Într-o clipă ea le-a stins, Şi pe câmpul cel de moarte, Crunt locaş de rele soarte, S-a lăsat acum deodată O tăcere-nfricoşată! Numai când, din vreme-n vreme, Se aude-un glas ce geme, O jelire-ntristătoare, Un suspin de om ce moare, Sau nechezul dureros Unui cal răsturnat jos, Care cheamă ne-ncetat Pe stăpânu-i jos culcat. Soarele îşi schimbă locul! Şi apune roş ca focul, Intinzând pe cea câmpie O văpseală purpurie Ca un sângeros veşmânt Peste-un lung şi trist mormânt! Iar în naltul cerului, Deasupra mormântului, Ţipă vulturul cu fală Şi-n rotirea-i triumfală Incunună cu-al său zbor Pe viteazu-nvingător. Să trăieşti, ostaş romane, Stâlp al lumii apusane! Tu cu pieptu-ţi ai oprit Valul crunt din răsărit, Şi cu braţul tău armat Pasul soartei 1-ai schimbat! Dar ce zic!... un fior rece Prin a lumii vine trece, Căci deodat-un glas prin lume, Fără seamăn, fără nume, Sună, duce-o neagră veste: Roma, Roma nu mai este!... Zis-a glasul, un răsunet Lung răspunde ca un tunet, Şi a Romei vultur falnic Cade, dând un ţipăt jalnic! Zis-a glasul, şi cu jale Plângând soarta mumei sale, Fiul Romei cei bătrâne Scapă armele din mâine, Pleacă fruntea şi-n durere Moartea cheamă, moarte cere! Iară calu-i frăţior, Nechezând încetişor, Câmpul luptei părăseşte Şi spre munţi încet porneşte, Ducând lin şi nesimţit Pe stăpânul lui iubit... Ei se duc în tristă cale Şi pe urma lor devale Cade-o noapte-ntunecoasă, Noapte oarbă, fioroasă Ca fundul pământului, Ca taina mormântului! Şi sub neagra sa aripă Se şterg toate într-o clipă Cum se şterge de uşor Visul cel amăgitor, Şi ca suvenirul sfânt Celor care nu mai sunt!...