"Dunăre! ce plângi tu oare?" "Plâng o floare de sub soare Ce din sânu-mi a răpit Ştefan-vodă cel cumplit!" Pe cel ţărm bătut de valuri, Sus pe zare, sus pe maluri, Sunt trei cete de oşteni, Turci, tătari şi moldoveni. Una-i ceata hanului, Una-i a sultanului, Una-i a Ştefanului! Iar în câmpul cel turcesc Mii de săbii zângănesc; Iar în câmpul tătaresc Mii de arce săgetesc; Iar în cel moldovenesc Doi luceferi strălucesc: Ştefan-vodă cel frumos Ş-o copilă, chip duios. Fata plânge, fata zice: "Lasă-mă să fug de-aice, O! Ştefane, scumpul meu!" Domnul zice: "Nu! nu vreu, Nu, pre sfântul Dumnezeu! Că-mi eşti dulce la privit Şi mai dulce la iubit, Ca lumina soarelui La lupta viteazului". "De-ţi sunt dragă, de-s frumoasă Ia-mă, doamne, ori mă lasă." "Ba! de-a fi să lupt pe dată Chiar cu Dunărea turbată, Nu te las nici chiar de-un pas. Nici chiar morţii nu te las." "Apoi dar, rămâi cu bine, Că tu n-ai parte de mine!" Fata zice şi s-aruncă Iute-n Dunărea adâncă! Valurile clocotesc, Pe copilă-o-nvăluiesc Ş-o azvârl din val în val, Depărtând-o de la mal. Turcii stau încremeniţi, Moldovenii împietriţi Şi tătarii înlemniţi. Stau şi ulii în zburare, Stau şi caii-n alergare, Stă şi soarele-n mirare, Căci deodată ce se vede? Cine-n valuri se repede? Domnul Ştefan cel vestit, Domnul cel nebiruit! El s-azvârle nebuneşte Şi înoată voiniceşte. Taie-o brazdă, taie nouă, Taie Dunărea în două, Şi pe fată mi-o ajunge Şi la piept cu foc o strânge Şi se-ntoarce fericit Sus, pe malul înflorit.