In prapastia cea mare, Unde vântul cu turbare Sufla trist, infricosat, Vezi o cruce darâmata Ce de vânt e clatinata, Clatinata ne-ncetat? Imprejur iarba nu creste si pe dânsa nu-si opreste Nici o pasare-al ei zbor; Ca sub dânsa-n orice vreme Cu durere jalnic geme, Geme-un glas ingrozitor. Când e noapte fara stele, Mii de flacari albastrele Se vad tainic fluturând, si prin ele crunt deodata O fantasma se arata, Se arata blestemând. Calator nenorocite, Fugi de-acele cai pocite De ti-e calul de bun soi, Ca-n mormântul fara pace si sub cruce-acolo zace, Zace singur un strigoi! Intr-o noapte-ntunecata Dulce soapta-namorata Prin vazduh incet zbura. Doua umbre sta in vale, Ce, cuprinse-n dulce jale, Amor vecinic isi jura. Iar pe-o culme-n departare Se vedea miscând la zare Un cal alb, copil de vânt; Coamele-i erau zburlite, s-a lui sprintene copite Sapau urme pe pamânt. "Nu te duce, nu, badita! (Zicea blânda copilita Cu ochi plânsi, cu glas patruns) Ah! te jur pe sfânta cruce! Stai cu mine, nu te duce..." Dar voinicul n-a raspuns; Ci, strângând-o cu-nfocare, Dupa-o dulce sarutare, Repede s-a departat si, sarind cu veselie Pe-al sau cal de voinicie, In vazduh s-a afundat. Cine-alearga pe câmpie Ca un duh de vijelie Intr-al noptii negru sân? Cine fuge, cine trece Pe la ceasul doisprezece?... Un cal alb, cu-al sau stapân! Vântul bate, vâjâieste, Falnic calul se izbeste, De se-ntrec ca doi voinici. Dar prin neguri iata, iata Ca lucesc pe câmp deodata Mii de focurele mici. Ele zbor, se departeaza. Zboara calul, le urmeaza, Pasind iute catre mal. Stai, opreste!... de pe stânca, In prapastia adânca Au picat stapân si cal! si-de-atunci in fund s-aude Gemete, blastemuri crude Care trec pe-al noptii vânt. si de-atunci ades s-arata O fantasma-nfricosata Care iese din mormânt!