Voi, ce cătaţi defecte în scrierile mele Şi intonaţi fanfare când constataţi în ele Greşeli, imagini slabe, cuvinte ce vă par Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar, Voi, care vă daţi truda de-a şterge de pe lume Tot lucrul de o viaţă întreagă ş-al meu nume, De ce atâta râvnă ş-atâtea opintiri Ca să aflaţi în mine a voastre însuşiri? Poetul care cântă natura-n înflorire, Simţirea omenească, a Patriei mărire, Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit Când altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit? Şi oare se cuvine, şi oare-i cu dreptate De a schimba în crime a sale mici păcate?... O! critici buni de faşă, poeţi în şapte luni, Vulturul nu se mişcă de-un ţipăt de lăstuni. Oricare păsărică îşi are ciripirea, Ce-n treacăt pe-astă lume încântă auzirea, Nălţând un imn la ceruri prin alte imnuri mii Ş-adăugând o notă l-a lumii armonii. Am scris eu multe versuri şi poate chiar prea multe, Dar n-am cerut la nime cu drag să le asculte, Nici mi-a trecut prin minte trufaş ca să păşesc În fruntea tuturora ce-ntruna versuiesc. E unul care cântă mai dulce decât mine? Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine. Apuce înainte ş-ajungă cât de sus. La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus. Iar voi, care asupră-mi săgeţi tocite trageţi, Cântaţi, dacă se poate, fiţi buni şi nu mai rageţi!