Ea era frumoasă, dulce,-ncântătoare, Ca o floare vie, căzută din soare; Lumea-namorată şi de doruri plină O slăvea în taină ca pe o regină, Şi pe când nici visul nu-ndrăznea, nici dorul Până lângă dânsa să-şi înalţe zborul, Gingaş, cu iubire, un poet ferice Prin a lui cântare îndrăznea a-i zice: "Când privesc la tine, scumpa mea iubită, Ca o liră dulce inima-mi trezită Cântă şi serbează bunurile vieţii, Farmecul iubirii şi al tinereţii. Când privesc la tine, draga mea frumoasă, Raiul îmi deschide poarta-i radioasă, Şi zăresc printr-însa plaiul nemuririi, Unde ne aşteaptă îngerul iubirii. Atunci omenirea, viaţa de amaruri Se îmbracă-n ochii-mi cu plăcute daruri; Patria-mi ascunde chinurile-i grele, De zâmbeşte vesel fericirii mele, Şi tot ce încântă, tot ce dă uimire, Tot ce-nalţă omul la dumnezeire, Dragostea, virtutea, dulcea poezie, Îmi şoptesc de tine şi mă-nchină ţie! Iar când, mult ferice, îmi aduc aminte Că-ntre-a noastre inimi sunt legături sfinte, Că tu, înger dulce, tu, minune vie, Ai venit din ceruri ca să te dai mie! C-al tău sân fierbinte bate pentru mine, C-a ta frumuseţe este al meu bine... O! atunci, iubită, sufletu-mi s-aprinde, Nobilă mândrie vine de-l cuprinde, Şi simt că el numai e menit pe lume De a fi altarul scumpului tău nume!" Astfel la picioare-i poetul cânta, Iar ea, vărsând lacrimi, blând îl asculta, Şi-n a sa uimire gingaşă, adâncă, Îl ruga, zâmbindu-i, să mai cânte încă: "Spune-mi ce minune, care scump odor Ar putea în lume să-ţi insufle dor? Care vis de aur s-a oprit din cale Ca să fie visul tinereţii tale? Vrei pe-aripa dalbă unui sprinten nor Cerul şi pământul să-i alergi uşor? Vrei s-anin pe frunte-ţi mărgăritărele, Salbe înşirate pe raze de stele? Vrei tu la picioare-ţi lumea s-o închin? Vrei să fii regina cerului senin? Spune-mi, ce minune doreşti ca să nască Pentru-a ta plăcere dragostea-mi cerească?" "Dragul meu poete! nu doresc odoare, Din a ta cunună vreau numai o floare. Acea floare scumpă dacă aş avea, Altă-mpodobire pe frunte n-aş vrea. Şi numai amorul care mă învie Ar întrece-n mine falnica-mi mândrie! Tu eşti visul gingaş ce din zborul său Varsă încântare sufletului meu. Tu-mi îndulceşti viaţa, tu-mi şopteşti din stele, Tu luminezi calea rugăciunii mele, Şi în veci pe tine cu drag te găsesc În orice îmi place, în orice iubesc, Ş-o credinţă sfântă de la cer îmi vine Că în altă lume m-am iubit cu tine. O! mult îmi e scumpă închinarea ta, Căci, iubind, amorul tu ştii a-l cânta. Şi prin armonia dulcei tale lire Vom zbura-mpreună către nemurire. O! pleacă-a ta frunte pe inima mea, De ascultă dorul ce şopteşte-n ea, Ş-apoi cântă lumii ţara mea slăvită, Cântă România şi pe-a ta iubită!..." Cine-ar putea crede că acest amor A fost o părere, un vis trecător? Poetul visase, cum visez poeţii, Flori de altă lume pe cărarea vieţii. Iar când la lumină ochii a deschis, În ceruri zburase cerescul său vis! "O, vis al iubirii! zis-a el cu jale, Simţind două lacrimi pe genele sale. Scumpă nălucire! te întoarce-n rai, Mergi de înfloreşte pe cerescul plai, Căci un vis, ca tine, aşa de ferice, A-nflori nu poate pe pământ, aice!"