POEȚI CĂUTARE

Aurul și Înțelepciunea

Marele-Împărat Lumină și-Întuneric Împărat, Megieși cu-mpărăția, când a fost și ei să moară, Cu trei zile mai-nainte de prohod și de sicriu, Fiecare, cu iubire și-a chemat Unicul fiu, Să-i dea binecuvântare pentru cea din urmă oară. Și-amândoi, cu ochii-n lacrimi și cu grai întretăiat Fiilor ce-aveau sub soare le-au lăsat câte-o comoară: - Fiule, a zis Lumina, eu mă sting și plec departe... Tu rămâi pe lume singur... Toate-n lume sunt deșarte... Moștenire pentru tine n-am să las decât o carte... Iat-o!... Toată fericirea vei putea prin ea să sorbi, Dacă ochii tăi citind-o, pururea nu vor fi orbi! Sunt în ea comori de veacuri: vorbe-adânci, vorbe-nțelepte; Fiecare, la tot pasul, doar spre bine să te-ndrepte, Fiindcă vorbele-nțelepte, niciodată nu te mint Și-s ca merele de aur, în panere de argint! - Ah, odorul tatii, zise Împăratul Întuneric; Azi, când mor, cu fericirea, vreau, pe veci, să mi te feric... Iată-ți las, ca moștenire, un fără sfârsit tezaur: În această raclă neagră, numai galbeni mari de aur... E comoară fermecată Prin iubirea mea de tată... Galbenul cel de pe urmă, să-l azvârli mereu în foc Si, mereu, spre-al tău folos, Înmiit, au să răsară, gârlă, galbenii la loc, Pe când racla fermecată, cum pământul alta n-are, Să cuprindă-a ta comoară, se va face tot mai mare!... Vorbele acestea zise, firul vieții astfel tors, Cei doi Împărați plecară, Fiecare plâns de-o țară, Dincolo, de unde nimeni, până azi, nu mai s-a-ntors, Iar în ziua următoare, chiar din zorii dimineții, Cei doi fii porniră și ei ca să-și toarcă firul vieții: Pe stăpânul raclei negre, cu însetări în pumnul humii, L-a fost smuls ca o furtună, aurul, în largul lumii: Bolta cerului albastru i-a-nsorit-o-n mii de sori; I-a pus vrăji în toată clipa; sub tot pasul, colb de flori; L-a purtat pe tot pământul, pe căi largi, pe căi înguste Și i-a dat, în fără seamăn pân-atunci olocauste, Tot ce-ar fi putut să guste!... Dar cu anii, mergând astfel pe cărările ce mint, Cu, pe tâmple, tot mai multă promoroacă de argint, Însetatul, dintr-o dată, rătăcit pe-al vieții drum Se simți mâhnit... Pe fire parcă se lăsa un fum; Nu mai era primăvară, nu mai era cer senin; Fericirea de-altă dată începu să fie chin: Cântecul îi păru urlet; stârvuri, florile de crin; Simți frigul tot mai tare: sorii se stingeau întruna; Muri cel din urmă soare, apoi stelele și luna; Întunericul se-ntinse tot mai negru și, curând, Noapte grea veni să-i cadă și pe suflet, și pe gând, Cel care viața o sorbise cu-nsetare, Otrăvit de-a ei dulceață, se-azvârli, plângând, în mare! Dar, în clipa-ntunecată, cea mai neagră dintre toate, El simți, din valul mării cum un braț pe mal îl scoate Și-n clipita următoare când în fire-a fost să-și vină Văzu-n fața lui pe fiul Împăratului Lumină: Cu, pe cap un sfert de soare ca un sfânt din Paradis, Zâmbitor tinzându-i cartea, cel ce l-a scăpat i-a zis: - Nu e vina ta... E vina celui care, drept tezaur, Nu ți-a dat o așa carte, ci izvorul său de aur!... Ia-o și citește, frate: pentru toate-ți va fi leac, Precum leac mi-a fost și mie; și-o fi tuturor, în veac... Ia-o și citește-ntruna: azi vei fi mai bun ca ieri; Vei simți cum prinzi în suflet boarea dulcei primăveri, Cu miros din lăcrămioare și din florile de meri!... Vei simți, din întuneric cum pe toată clipa ieși; Cum îți înfloresc în Suflet milioane de cireși În a căror fiecare ramură, omăt de floare, Cântă o privighetoare! Cartea mea e carte plină De miresme, de lumină, Și mai mult îmbătătoare decât oricare grădină! Ia-o și citește, frate... Adevăr grăiește-mi gura! Și-nchinându-se, Lumină, surâzând, i-a dat Scriptura. Iară Sufletul-ruină, adevăr zic și eu vouă: Prin puterea cărții sfinte, s-a trezit la viată nouă!

Înapoi
POEȚI CĂUTARE