Într-o baltă mult adâncă și cu mii de raci în sân, Stăpânea, cândva, cu fală, ca-Împărat, un rac bătrân, Căruia venindu-i ceasul, ca oricărui muritor, A chemat la patul morții pe unicul său fecior Și, pe jumătate dus, Racului flăcău i-a spus: - Dragul tatii, peste-o clipă eu voi fi-n lumea cealaltă... Tu rămâi stăpân pe baltă... Tânăr ești, bogat asemeni... poți în largul tău petrece, Dar ia seama: balta seacă, dac-o vei lăsa să sece... Aș dori... mai zise moșul cu iubire, să nu suferi... Și-ți dau sfat... dar Împăratul adormi pe veci, sub nuferi... După trista-nmormântare, racul tânăr, creier-gol, Începu petreceri late, prin al bălții larg nămol, Dănțuind cu orișicine îl cunoaște, nu-l cunoaște: Cu toți racii, cu toți peștii, cu broscuțe și cu broaște, Fără să-i mai vină-n minte Ale tatălui cuvinte... Și-ntr-o zi, veni la dânsul, Un rac-unchi, în goana mare și de-abia ținându-și plânsul: - Împărate, cer iertare, că, ce spun, n-are să-ți placă, Dar să știi că balta seacă: Undeva, e o spărtură... mică-i azi, dar apa sapă Și socot că-n scurtă vreme va fi balta fără apă - Fugi, bătrân cu mintea proastă... Nici nu stau să-ți mai răspund... Cum crezi tu c-are să sece balta mea fără de fund? Și-n petreceri, racul tânăr, mai setos s-a dat afund... Vremea însă depănându-și ghemul ei, doar el cât veacul, Se trezi-ntr-o zi și racul Cel nerod, că-i seacă lacul Și-a-nceput atunci să plângă, dar zadarnic a vrut-plânge, Căci, cu lacrimi, altă baltă, racul n-a mai putut strânge... Însă, din al bălții smârc, Filozof, un cocostârc, A spus racului zănatic, ce-avea minte cât și păr, Următorul adevăr: - Fie balta cât de mare, când n-ai minte să socoată, Printr-un pai de-o lași să curgă, ți se scurge balta toată!