Pe-un răzor de luncă verde, sub căldurile de vară, Se treziseră vecine două spice de secară: Unul, cu grăunțe grele, aplecându-și a lui frunte, Celălalt, cu fruntea-n slavă, neavând niciun grăunte... - Vai de tine, Măi vecine, Zise, mândru, spicul sec, Eu, pământului, ca tine, nu pot fruntea să mi-o plec, Când știu bine cine sunt Între cer și-ntre pământ! Spicul plin, la toate-acestea, n-a răspuns nici un cuvânt... Dar o vrabie bătrână, auzind pe-acel nerod Îngâmfat peste măsură, deși n-avea pic de rod, Zise puiului ei mic, Arătându-i secul spic: - Puiul mamii, ține minte, să nu zici că nu ți-am spus, Nici un spic cu rod nu ține îngâmfată fruntea-i sus, Decât spicul ce pe lume n-a adus cu el nimic.